Adaugă Newsin.ro ca sursă preferată în Google
De ce le place copiilor să se sperie? De ce, în ciuda fricii, se întorc în fața unei mase de Halloween, cu ochii strălucind de emoție? Răspunsul poate fi surprinzător: frica, atunci când este controlată, poate fi o lecție de curaj și o formă de joacă. Dar cum funcționează acest mecanism? Ce se întâmplă în mintea copiilor atunci când se confruntă cu ceva ce îi face să tremure, dar totodată să se simtă vii?
Rezumat:
Când frica devine o joacă și nu o amenințare
Un studiu realizat în 2020 de către echipa din cadrul laboratorului Recreational Fear Lab, condus de Mathias Clasen și Marc Malmdorf Andersen de la Universitatea Aarhus, a analizat reacțiile unor vizitatori într-o casă bântuită din Vejle, Danemarca. În cadrul acestui experiment, 110 de persoane, cu vârste între 12 și 57 de ani, au purtat monitoare de puls și au fost întrebate despre nivelul de frică și plăcere simțit. Rezultatele au arătat că există un punct optim pentru frică: prea puțină frică nu aduce plăcere, iar prea multă poate distruge experiența. Studiul a demonstrat că frica, atunci când este administrată în mod deliberat, poate deveni o sursă de satisfacție.
Într-un alt studiu, publicat în 2025 în revista Child Psychiatry & Human Development, 1.600 de părinți danezi au fost întrebați despre activitățile care îi fac pe copiii lor să se sperie de plăcere. 93% dintre copiii cu vârste între 1 și 17 ani se bucură de activități precum leagănul împins sus, de-a v-ați ascunselea, povestea cu lupul sau filmul de groază în adolescență. Conform profesorului Helen Dodd, psiholog copil de la Universitatea Exeter, joaca riscantă este o modalitate prin care copiii învață să gestioneze incertitudinea și să identifice resursele care îi pot ajuta să treacă peste emoții intense.
Curajul începe atunci când copilul poate spune “Stop!”
În această perspectivă, frica poate fi o lecție de curaj, dar doar atunci când copilul are puterea de a decide când să se oprească. Când e ținut în fața ecranului “ca să se călească” sau împins într-o casă bântuită pentru că “fratele tău n-a plâns”, frica nu mai e un exercițiu de curaj, ci o lecție de neîncredere în sine. Regula care trebuie să rămână în picioare este aceea că “ușa de ieșire e a lui”. Înainte de a intra într-o experiență de frică, copiii trebuie să știe un cuvânt care să oprească totul, precum “pauză”. În parc, în loc de “Hai, că nu e nimic”, părinții ar trebui să spună: “Tu hotărăști dacă mergi, eu te aștept aici oricum”.
După o experiență de frică, psihologii recomandă părinților să pună două întrebări: “Care a fost momentul cel mai înfricoșător? Ce te-a ajutat să rămâi?” A doua întrebare face pe copil să își numească singur mijloacele de susținere. Dacă după un film copilul doarme prost săptămâni la rând sau evită locuri obișnuite, doza a fost prea mare și e momentul unei discuții cu un psiholog. Întrebarea nu este “Cum îl ferim de frică?”, ci “Cine decide momentul de “stop”?” Copilul de la ușa vecinilor nu a devenit curajos într-o seară – a simțit doar, de trei ori la rând, că inima îi bate tare și că e bine.
Copiii nu se sperie doar pentru plăcere, ci pentru a învăța cum să gestioneze emoțiile intense. Frica, atunci când este controlată, poate fi o formă de dezvoltare emoțională. Dar este important ca această frică să fie aleasă de copil, nu impusă. Când copiii pot spune “Stop!” și se opresc, frica devine un exercițiu de curaj, nu o lecție de teamă.
Vocea din culise
