Una dintre cele mai de temut unități militare din istorie, care semăna teroare în rândul populației inamice, a dat naștere, în mod paradoxal, unui accesoriu vestimentar devenit simbol al eleganței masculine. Atacul asupra Magdenburgului în 1631 a fost un exemplu al brutalității comise de aceste trupe. De-a lungul istoriei, unele unități militare și-au câștigat o reputație aparte prin curaj, altele prin tehnica de luptă sau prin teroarea pe care o inspirau inamicilor. Niciuna nu și-a pus însă amprenta asupra modei masculine așa cum au făcut-o detașamentele de cavalerie ușoară ale croaților din secolul al XVII-lea. Pare un paradox: acești luptători au înspăimântat o bună parte din Europa Centrală și Occidentală, mai ales prin atrocitățile comise în spatele liniilor inamice. Cine și-ar fi imaginat că un bărbat ca scos din cutie, preocupat mai degrabă de aspectul său decât de război, s-ar putea inspira de la un războinic care mirosea a praf de pușcă și a sânge, nu a parfum și a loțiune fină după ras? Cu toate acestea, bărbații care poartă cravată, inclusiv la întâlniri diplomatice și dineuri cu regi, regine, prim-miniștri și președinți, le datorează acest accesoriu unora dintre cei mai de temut luptători ai secolului al XVII-lea.
Unul dintre cele mai dure conflicte militare din istoria Europei: Războiul de 30 de Ani
Unul dintre cele mai dure conflicte militare din istoria Europei, numit “Războiul de 30 de Ani”, s-a desfășurat între 1618 și 1648. Conflictul a pornit din motive religioase, pe fondul unor rivalități mai vechi. Scânteia s-a aprins după ce aristocrații protestanți din Boemia au aruncat pe fereastra unei clădiri din Praga o delegație a împăratului habsburgic care controla Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic. A urmat un război între puterile catolice și cele protestante ale Europei Centrale. Ulterior, disputa s-a transformat într-o luptă pentru putere pe continent, în care au intrat și alte state, precum Suedia, Franța, Anglia, Polonia, Spania, Danemarca și Norvegia, Olanda, dar și numeroase principate germane. Conflictul a devastat în special Europa Centrală. Efectele au fost cumplite, de la depopulare masivă la foamete și epidemii. Au existat două tabere principale: cea imperială și catolică (Imperiul Romano-German, Arhiducatul Austriei, Imperiul Spaniol, Regatul Portugaliei, Uniunea Polono-Lituaniană, Ungaria și Croația) și cea protestantă (Regatul Suediei, Regatul Franței – deși era catolic –, Regatul Danemarcei și Norvegiei, Olanda, Regatul Angliei, dar și diverse principate germane protestante, precum Saxonia). Războiul de 30 de Ani a rămas în istorie prin brutalitate și consecințe, prin personalitățile militare și politice implicate, dar și prin unitățile de elită devenite legendare. Printre acestea s-a numărat cavaleria croată, care a avut un impact considerabil atât pe câmpul de luptă, în misiuni de învăluire, flancare și urmărire, cât și în spatele frontului, unde a declanșat un adevărat război psihologic. Croații luptau în serviciul Habsburgilor.
Relația dintre croați și austrieci era reciproc avantajoasă. După Bătălia de la Mohács (1526), în care Regatul Ungariei a fost zdrobit de otomani, Croația risca să fie complet ștearsă de pe hartă. În 1527, nobilii croați reuniți în Adunarea de la Cetingrad l-au ales de bunăvoie pe Ferdinand I de Habsburg ca rege al Croației. Habsburgii le ofereau fonduri, echipament și sprijin militar pentru a limita expansiunea Imperiului Otoman și a le proteja teritoriile. În schimb, croații păzeau granița. Era așa-numita Vojna Krajina, sau Marea Frontieră cu Imperiul Otoman, o zonă-tampon uriașă din care proveneau unii dintre cei mai duri soldați de la granița cu Europa Centrală: mercenari croați, sârbi și vlahi. Confruntările permanente cu trupele otomane le-au oferit o experiență militară deosebită. Erau antrenați în special pentru războiul de gherilă, pe care îl deprindeau din copilărie.
Acești croați reprezentau cavaleria ușoară, nefiind folosiți pentru șarje și atacuri în câmp deschis contra infanteriei organizate sau a cavaleriei greu înarmate. Erau folosiți pentru a ataca archebuzieri și alte trupe de pușcași, zonele cu artilerie inamică, pentru a lovi din flanc sau din spate. Totodată, erau trimiși efectiv în teritoriul inamic pentru a semăna teroarea pură în rândul populației inamice. În plus, făceau raiduri distrugând rețelele de aprovizionare ale armatelor dușmane, atacau depozitele cu alimente și le prădau sau efectiv incendiau și pustiau avanposturi și depozite de armament. Erau maeștri ai războiului de gherilă, rapizi, eficienți și extrem de buni în lupta corp la corp, dar și cu armele de foc. Așa se face că, odată cu începutul Războiului de 30 de Ani, habsburgii au recrutat regimente numite generic “de croați”, din care făceau parte însă unguri, sârbi, români, polonezi, cazaci, albanezi și chiar tătari. Toți luptau în aceeași manieră și foloseau echipamente asemănătoare. Un cavalerist croat avea o carabină scurtă, două sau mai multe pistoale cu cremene și o sabie curbată de cavalerie, suficient de lungă cât să poată decapita din goana calului.
Asta nu însemna că un cavalerist tătar sau cazac din aceste regimente nu ținuse la îndemână și un laț pe care să-l arunce meșteșugit asupra inamicului sau a prăzii de război. În numeroase lucrări istorice, aceste trupe de croați, multietnice de altfel, erau criticate pentru metodele lor crude. Era însă parte a războiului psihologic. Habsburgii îi trimiteau în teritoriul inamic să prade, să jefuiască, să incendieze și să omoare. Atunci când venea armata regulată, găsea un inamic deja prăbușit din punct de vedere moral și logistic. Unul dintre cele mai cumplite masacre în care au fost implicate aceste trupe ușoare de cavalerie a fost asediul și mai apoi jefuirea orașului Magdeburg. Acest masacru a avut loc între 20 și 24 mai 1631, fiind comis de Armata Imperială și trupele Ligii Catolice. După ce s-a creat o breșă în apărarea orașului și armata imperială a pătruns, au murit peste 20.000 de oameni din rândul apărătorilor orașului, dar și ai civililor. Se spune că cei responsabili de cele mai cumplite masacre au fost valonii și croații. Acești soldați erau cu atât mai duri cu cât o mare parte din solda lor era reprezentată de prada pe care o puteau obține în urma bătăliilor și a cetăților asediate. Populația civilă din Germania, Boemia, dar și din alte regiuni din Europa Centrală era atât de speriată de această cavalerie ușoară de croați încât la rugăciunea de duminică adăuga: “Doamne, apără-ne de molimă, foamete și cavaleria croată!”.
Primul regiment regulat de croați a fost înființat în 1625 de Johann Ludwig Hektor von Isolani, un ofițer aflat în serviciul lui Albrecht von Wallenstein, un alt comandant celebru de origine germană, renumit pentru trupele sale de mercenari. Isolani, la rândul său un comandant infam pentru metodele sale brutale de propagare a terorii în teritoriul inamic, comanda aproximativ 14 regimente a câte 600 de cavaleriști croați (adică un amestec de croați, valahi, sârbi, albanezi, cazaci). Erau luptători de elită, maeștri ai războiului de gherilă, care au impresionat prin brutalitate, dar mai ales prin eficiență. Croații lui Isolani au luptat în cele mai dure bătălii ale Războiului de 30 de Ani, inclusiv la Breitenfeld, Lützen și Nördlingen.
Isolani, comandantul croaților a fost descris de landgraful Wilhelm al V-lea de Hessa în jurnalul său ca un bătrân fără păr, probabil afectat de sifilis. Ulterior, eficiența croaților i-a făcut pe mulți regi să-i angajeze ca mercenari în armatele lor. Așa au ajuns în slujba regilor Franței, de exemplu. “Nu am avut niciodată soldați mai curajoși și mai buni. Croații sunt cei mai buni soldați din lume. Dacă aș avea doar 100.000 de croați, aș cuceri întreaga lume!”, preciza, de exemplu, Napoleon, aproape două secole mai târziu.
“Les Cravates” și o nouă modă pentru bărbații cu ștaif, născută din moarte și sânge. Culmea, cea mai importantă moștenire a cavaleriei ușoare a croaților a fost un obiect vestimentar care a ajuns simbolul rafinamentului și eleganței masculine. Mai precis, croații purtau pălării din blană și mantale lungi de culoare roșie. În plus, aveau un element distinctiv, și anume o eșarfă, de obicei de culoare roșie sau albă, legată cu nod la gât. În Croația purta numele de podgutnica și avea rolul de a-i proteja pe călăreți împotriva vremii reci (o puneau în dreptul gurii, la fel cum făceau cowboy-ii). Totodată, avea rolul de a absorbi transpirația sau era folosită ca bandaj improvizat pe câmpul de luptă. Nu în ultimul rând, avea și o conotație sentimentală (fiind adesea primită de la soții sau iubite). În special pe francezi i-a impresionat această modă a eșarfelor, probabil cu tot cu acea conotație romantică, irezistibilă la curtea lui Ludovic al XIV-lea. După 1633, regimente de croați au fost angajate în armata franceză, iar aristocrații au început să poarte acele eșarfe ale croaților legate pe după gât, cu nod în față. Evident, din materiale scumpe și cu imprimeuri elegante. Le-au spus “cravate”. Și asta fiindcă mulți aristocrați francezi stâlceau numele etnic al croaților: adică, în loc de “croates”, le spuneau “cravates”. Și așa s-a ajuns ca o simplă eșarfă cu o utilitate practică, provenită din regimentele care au terorizat Europa, să devină o piesă vestimentară de lux, apanaj al eleganței și rafinamentului masculin.
Cu toate că au fost teroriști, croații au lăsat o moștenire culturală neașteptată. Cravata, simbolul rafinamentului, a fost inspirată de eșarfa croaților, legată în jurul gâtului. Astfel, un accesoriu brutal și terorizant a devenit un simbol al eleganței masculine. Astăzi, când un bărbat își face cravata, poate fi în mod ironic inspirat de unul dintre cei mai duri soldați ai istoriei. O lecție de istorie, dar și o provocare: cum putem transforma brutalitatea în eleganță? Ce ne inspiră din trecut pentru a face mai bine azi? Dacă ai vreun părere, nu ezita să comentezi – fie că te-a impresionat, te-a revoltat, sau te-a făcut să te gândești la modă și la război.
Identitate protejata
