În lumea literaturii românești, numele Ileana Vulpescu este legat nu doar de o carieră reprezentativă, ci și de o viață plină de dramă, reflecție și creativitate. Soția scriitorului Romulus Vulpescu, Ileana a trăit o viață de muncă, pasiune și, în cele din urmă, o tragedie profundă, care a schimbat cu totul perspectiva asupra existenței. În ciuda greutăților, a reușit să-și păstreze spiritul creator, lăsând o moștenire literară bogată și o filosofie de viață profundă.
Rezumat:
De la Bratovoești la o carieră literară de marcă
Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932 în localitatea Bratovoești, Titești/Vâlcea din județul Dolj. A urmat Facultatea de Filologie a Universității din București în anii 1953-1958, după care a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, între 1959 și 1975, colaborând la elaborarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române. A debutat în plan literar în revista Familia (iulie 1966) cu povestirea Scrisoare către un cunoscut.
Ileana Vulpescu a efectuat traduceri în limba franceză ale unor lucrări din literatura modernă și contemporană românească, precum și traduceri în limba română din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Este autoarea multor romane, printre care Arta conversației, Sărută pământul acesta, Rămas-bun casei părintești, Preludiu și a unor volume de presă scurtă, eseuri, piese de teatru. În 2012, viața ei a fost marcată de o tragedie profundă: a pierdut în decurs de o lună atât fiica ei, cât și soțul ei, Romulus Vulpescu, un scriitor de renume.
Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 2013, Ileana Vulpescu a spus: “În momentul când îți pierzi rațiunea de a mai exista, trebuie să-ți faci o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești. Faptul că bărbatul meu a lăsat o traducere a lui François Villon fără note cred că mi-a fost de foarte mare folos. Așa că am început lucrul la această traducere pe care vreau s-o văd publicată. Am simțit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri este foarte greu atunci când pierzi tot ceea ce înseamnă reper în viața ta.”
Ileana Vulpescu s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, lăsând prin testament ca să fie incinerată, iar cenușa ei să fie aruncată în Marea Neagră, în zona stațiunii Neptun.
Romulus Vulpescu: Un scriitor cu o carieră de excepție
S-a născut la 5 aprilie 1933 la Oradea și a decedat la vârsta de 79 de ani în ziua de 18 septembrie 2012. După ce a urmat, în perioada 1939-1951, cursurile Liceelor bucureștene “Sfântul Andrei” și “Gheorghe Şincai” (la seral, în paralel cu o școală profesională, devenind strungar calificat), dânsul a studiat între anii 1951 și 1955 la Facultatea de Filologie a Universității din București. După aceea, a fost redactor la unele edituri și reviste, secretar literar la Teatrul “Barbu Ştefănescu Delavrancea”, muzeolog la “Muzeul Literaturii Române”, secretar al “Uniunii Scriitorilor din România”, director al “Teatrului Mic” din Capitală.
A tradus, în limba română, opere celebre ale unor scriitori ca François Villon, Dante Alighieri, François Rabelais, Torquato Tasso, ale poeților Pleiadei, iar din limba română în limba franceză romanul interbelic al lui Mateiu Caragiale, Craii de Curte Veche. Printre lucrările de autor se află Exerciții de stil; Procesul Caragiale-Caion; Arte&meserie; Armura noastră – cartea; Vraiștea; Vechituri&novitale.
Redau câteva poezii ale lui Romulus Vulpescu: “Argument 1 – Numai Ulise, numai Ulise/Iubise gura care-l hulise./Doar Penelopa, doar Penelopa/Ţesuse strofa şi catastrofa./Singură Circe, singură Circe/Păstra-n matrice o cicatrice.”; “Argument 2 – Ulise nu putea să moară:/Trăia anapoda,-ntr-o doară./Ulise nu putea să moară:/Pe cine moartea lui să doară?/Uitase limita și gura:/Urma doar ritmul și măsura./Pierduse simbolul și gestul:/Strivise versul, pasul, restul.”; “Astă-vară – Astă-vară, pe plaja fierbinte/Barcagiul mi-a adus aminte/Un vechi proverb oriental:/Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip./Fiica lui, Fatma, cu vălul pe chip/A intrat în apă și-a scris pe văl:/Te iubesc, privindu-mă.”; “Evocare – De câtă iubire eram în stare/Adă-ți aminte – în studenție./De câte poetici nobile, rare/Glorii și riscuri – flamura ţie./Ce rute crâncene prin timp întoarse/Câte popasuri, câte săruturi/Ce punți prăvălite, ce flote arse/Câte ciocniri, ce sunet de scuturi./Clipele tinere și idolatre./Încă mi-e sete – plină e cana?/Părul tău flutură prin amfiteatre./Timpul reține-l: scade, Ileana.”; “Testament – Ştiind că studiat voi fi în școală/Și clasic voi ajunge (abia mort)/La port și-n vorbă-s grav, grav mă comport/Svârl mici biografii pe-un colț de coală/Și-s vesel când prevăd cu cât efort/M-o comenta un critic-din-greșală/Găsind că-n orice strofă e-o scofală/Nu dau pe glosa lui măcar un ort!/Las operele-mi – toate – în ediții/Cu textul integral ne varietur :/N-am chef ca, peste ani, neisprăviții/Pe barba mea să-și cumpere-acareturi/Și să petreacă-n Franța o vacanță/Cu-o scorie (reziduu – n.n.)-n doi peri din nu’ș ce stanță (unealtă de modelare – n.n.).”
Vocea din culise
