Pe 25 octombrie 1921, la orele 19.40 de minute, se năștea la Castelul Peleș Mihai, cel care avea să devină la doar șase ani rege al României și să marcheze definitiv istoria țării în secolul al XX-lea. Mihai I (1921-2017) a fost rege al României în două perioade diferite, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, sub Regenţă, el fiind minor, şi între 6 septembrie 1940, când Carol al II-lea a renunţat la prerogativele regale, şi până la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost obligat să abdice, de către comunişti.
În decembrie 1925, printr-o scrisoare adresată regelui Ferdinand (1914-1927), principele Carol, aflat la Londra, renunţa pentru a treia oară la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de moştenitor la Tronul României, notează ”Istoria României în date” (2003). Regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, la Sinaia, la 31 decembrie 1925, care a aprobat cu majoritate de voturi renunţarea principelui Carol la toate drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de moştenitor şi proclamarea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor al Tronului României. Parlamentul a ratificat cu 231 de voturi şi 3 contra, hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol la Tronului României, cunoscut şi sub denumirea de “Actul de la 4 ianuarie” şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor, “coborâtorul direct şi legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor”. Pe timpul minoratului lui Mihai, a fost instituită o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan (din 1 octombrie 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărăţeanu), şi principele Nicolae, fratele lui Carol.
Prima domnie a lui Mihai I (20 iul. 1927-8 iun. 1930), sub Regenţă, a stat sub semnul incertitudinilor, în condiţiile în care, în exterior, tatăl său, principele Carol se pregătea să revină în ţară, iar în interior se intensifica mişcarea carlistă pentru readucerea sa pe Tronul României. Principele Carol a revenit în ţară la 6 iunie 1930. O zi mai târziu, Regenţa, instituită la moartea regelui Ferdinand, şi-a dat demisia. În acest context, guvernul a preluat puterile şi prerogativele constituţionale şi, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, potrivit volumelor “Istoria României în date” (2003) şi “Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României” (2011).
La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe principele Carol rege al României, sub numele de Carol al II-lea, “coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand”. Regele Mihai a redevenit prinţ moştenitor, primind titlul de “Mare Voievod de Alba Iulia”.
A doua domnie a regelui Mihai I (6 sept.1940-31 dec.1947) a debutat în condiţii dramatice, într-o Românie sfâşiată teritorial şi într-o Europă aflată în plin război.
În contextul deteriorării rapide a situaţiei de pe front (la 20 august 1944, a început ofensiva trupelor sovietice în zona Iaşi-Chişinău, soldată, încă de la început cu străpungerea poziţiilor defensive româno-germane) şi al refuzului mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Axa şi de a încheia armistiţiul fără consimţământul lui Hitler, la 23 august, aflat în audienţă la regele Mihai I, acesta l-a destituit din funcţia de conducător al statului şi a ordonat arestarea lui. Printr-o proclamaţie adresată naţiunii, regele Mihai I a anunţat ieşirea din alianţa cu puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi acceptarea armistiţiului oferit de SUA, URSS şi Marea Britanie. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, condus de generalul Constantin Sănătescu, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite.
